Vechea obște sătească românească a avut multe caracteristici pe care astăzi le întâlnim la democrația directă-participativă, hotărârile în cadrul obștei fiind luate de membrii acesteia. Multe din principiile democrației directe – participative sistem democratic care guvernează astăzi Elveția, erau cunoscute încă din vechime de membrii obștii. Diferea doar forma în care erau prezentate acestea oamenilor, esența fiind aceeași.
Vă prezentăm , pe scurt, obștea sătească românească …
Din prelegerile profesoarei Daniela Buga, Chișinău 2009.
„Nu poate fi înțeles sufletul românului şi istoria lui … fără a înțelege dragostea poporului român pentru pământul său” (N. Iorga)
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogezei românești şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este obștea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obști sătești sunt întâlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deși nu cunoaștem precis forma de organizare şi structura acestor formațiuni sociale, obștile sătești de sorginte geto-dacică au supraviețuit în timp, atât în timpul ocupației romane, cât şi după aceasta.
Perioada de afirmare deplină a obștii sătești are loc în interiorul comunității daco-romane. Începând cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 d.H. din Dacia, şi până la organizarea primelor formațiuni prestatale (sec. IX-X), obștile sătești au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producției în interiorul poporului român în formare. În continuare, pentru o mai bună înțelegere a obștii sătești, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.
Obștea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moșie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuințele țăranilor. Prin termenul de „moșia” satului, înțelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunității, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creșterii animalelor, fânațele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a țăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpânite în devălmășie, adică fiecare membru al comunității se putea folosi de el. Prin comunitate înțelegem toți locuitorii unei obști sătești. Aceasta se împărțea la rândul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeași care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiționalistă decât familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obști sătești erau între 7 şi 12 cete de neam.
În cadrul obștii sătești deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:
1. Teritorial – obștea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor).
2. Agrar – prin acest principiu se subînțelege că principala ocupație a locuitorilor era agricultura. Deși nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creșterea extensivă a animalelor, constituia ocupația de bază a țăranilor din cadrul obștii sătești. Alte ocupații, cum ar fi negoțul, sau schimburile comerciale cu alte obști, deși se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obștii sătești era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pământului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al obștii sătești. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societății românești de la acea vreme.
Totodată, obștea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităților proprii. Putem spune că obștile sătești au fost izolate chiar, iar relațiile economice cu alte obști s-au manifestat puțin. Pământul, considerat lucru sfânt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obște. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vânzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanța cetelor de neam, care își aveau locul bine stabilit în viață şi cimitir.
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producția aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creșterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meșteșugărești de orice tip erau făcute în condiții casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesitățile populației, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obștii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strânse pentru „zile negre”.
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile socială sau spirituală de la modul tradițional de viață. Baza spirituală a obștii era formată de tradiția populară şi religia creștin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupânul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pământului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu strictețe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obști, iar acest lucru a fost materializat în expresia „câte bordeie, atâtea obicee”, întâlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obștilor sătești.
După cum am mai menționat, baza juridică în cadrul obștii o constituia „legea pământului”.
Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată până în timpurile reformelor antinaționale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Infracțiunile generale erau judecate în cadrul obștii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupân). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrâni şi înțelepți. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întâlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pământului.
De notat că în cadrul obștii sătești nu exista pedeapsa cu moartea, cea, mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obștii (numită şi moarte civilă). În general, putem observa că creștinismul s-a răsfrânt şi asupra „codului social” al obștii sătești. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blând al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obștii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.
Formatul primar al obștii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri până la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obștii. În cadrul obștii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale (voievodul, preotul, țăranii liberi) nu se diferențiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna conviețuire în cadrul comunității. Odată cu primele începuturi de stratificare socială în cadrul obștii sătești, putem spune că apar şi relațiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu familie mai favorizate şi-au însușit cele mai fertile pământuri şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar țărănimea s-a stratificat în țărani liberi (răzeși în Țara Moldovei şi moșneni în Ţara Românească ) şi țărani aserviți (vecini în Țara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumâni în Țara Românească). Mai apar şi alți funcționari, precum: vornicul, jitarul, postelnicul sau nemesnicul.
Începând cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formațiuni statale au avut ca bază obștea sătească, formându-se preponderent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obști. Procesul de formare a statelor medievale românești se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obștea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale:
– acestea erau conduse de un voievod.
– acesta, la rândul său, era ajutat de un sfat bătrânilor sau boierilor.
– principala bază juridică a comunității era „legea pământului”.
– se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parțial autarhic.
– principala sursă de existență o constituia prelucrarea pământului, adică predomina principiul agrar.
Totuși, cu timpul obștea sătească şi-a pierdut din importanță şi valoare. Condițiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au șubrezit aspectul obștii sătești. Lovitura de grație i-a fost dată în secolul XIX, când în spațiul românesc, formele fără fond își fac loc cu coatele în cadrul societății românești.
Obștile sătești practic au fost desființate prin intermediul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învățământului.
Obștea sătească a avut un rol însemnat în procesul de etnogeneză şi geneză statală a poporului român. Ea a constituit unica formă de organizare a muncii şi producției a poporului român între retragerea aureliană şi formarea primelor voievodate. În contextul marii migrații a barbarilor, care a durat sute de ani, obștea sătească a reprezentat forma de rezistență a poporului român în fața unor posibile asimilări.
Mai mult, majoritatea populațiilor care au intrat în contact direct cu obștile sătești, au fost asimilate de aceste. Şi nu în ultimul rând, obștea sătească a constituit garantul existenței şi perpetuării specificului românesc pe durata mai multor veacuri, fiind mediul perfect în cadrul căruia a fost posibilă afirmarea adevăratelor valori ale neamului românesc. Şi cred că îl putem parafraza puțin pe Lucian Blaga zicând: „Veșnicia s-a născut la sat, în obștea sătească”.