Observăm de multă vreme în spațiul public online cum tot felul de organizații, de cele mai multe ori simple grupuri de Facebook cu denumiri pompoase, sau persoane care țin cu morțiș să iasă în evidență, vin cu tot felul de mesaje, cu tot felul de petiții, prin care cer naționalizarea resurselor naturale ale țării.

Aceștia, ori sunt complet în afara subiectului, ori sunt analfabeți funcționali, ori pur și simplu manipulează la comandă, adică sunt „mercenari” de Facebook. Mobilizează o mulțime de români de bună intenție, bună-credință, care semnează aceste petiții, producând ulterior dezamăgire în rândurile lor, ducându-i pe majoritatea în situația de a spune, de a repeta obsesiv: „nu se mai poate face nimic, România este pierdută”.

Este exact ce-și doresc cei care, într-adevăr, au pus gând rău națiunii noastre căreia îi doresc dispariția, așa după cum o fac nu de 30 de ani ci de peste 170 de ani cel puțin.

Și acum, vă spunem adevărul, vă arătăm și soluția.

România este pe locul 5 în Europa în ceea ce privește bogăția în resurse naturale, După anul 1990, oamenii de vârf, și nu numai, ai fostelor structuri securiste, comuniste, ale țării, „păpușarii” de astăzi din spatele cortinei vieții sociale și politice românești, având informația dar și strategia necesară pregătită, în timp ce noi ne grăbeam să trecem granița îmbătați de magia libertății, au pus mâna pe resursele naturale ale țării, le-au luat sub control.

Apoi, le-au concesionat, prin intermediul guvernelor marionetă care au condus România din anul 1990 încoace, la prețuri de nimic, prin contracte de concesiune cel puțin dubioase, făcute pe ascuns, în toiul nopții după cum s-ar putea spune.

Și le-au concesionat, într-o primă fază, unor marionete ale lor din țară (exemplu Dinu Patriciu, Ovidiu Tender și mulți alții ca ei), foști ofițeri din Securitatea lui Ceaușescu, ori colaboratori ai Securității, oameni șantajabili și lipsiți de orice fel de scrupul, oameni pentru care singura valoare în viață a fost și a rămas banul.

Apoi, acești „păpușari” trădători de țară și de neam au găsit „investitori” identificați mai ales printre oligarhii ruși, dar nu numai, și prin intermediul marilor „investitori” autohtoni de carton care aveau deja aceste resurse naturale în concesiune, au încheiat contracte cu tot felul de companii străine, cu tot felul de „criminali economici” și astfel resursele țării au ajuns în exploatarea străinilor.

Cine a câștigat și câștigă din asta?

România și poporul român în niciun caz, redevențele din domeniul exploatării resurselor naturale, practic a proprietății publice, sunt de-a dreptul rușinoase, mult sub cele mai mici practicate în Europa cel puțin.

Au câștigat și câștigă însă, în continuare, „păpușarii” a căror identitate o vom face publică la momentul oportun, au câștigat și câștigă încă cei care le aveau la acel moment în concesiune, adică oamenii „păpușarilor”.

Un lucru este însă cert: resursele naturale ale țării nu au fost vândute, întrucât Constituția și Legile țării nu permit asta. Ele au fost concesionate. Așadar, ele constituie în acest moment tot proprietatea noastră dar o proprietate care nu produce nimic pentru noi și îi îmbogățește în continuare pe ei și pe odraslele lor.

Și atunci, orice cerere de naționalizare pică în… ridicol.

Care ar fi soluția rezolvării acestei nedreptăți naționale?

Există o singură soluție, alcătuită din următoarele puncte

  1. Crearea unei organizații civice foarte puternice, alcătuită din minimum 100 000 de cetățeni activi și cotizanți, sau a unei Federații Naționale Civice, cu membri aflați în aceeași situație, cu lideri puternici și uniți în jurul unui IDEAL NAȚIONAL, care nu poate fi altul decât RENAȘTEREA NAȚIONALĂ, adică reforma, resetarea, tuturor structurilor societății românești grav afectate acum de corupție și incompetență, curățarea lor de tot felul de „uscături” umane care să fie apoi înlocuite cu oameni competenți, morali și curajoși.

De ce spunem că această organizație trebuie sa fie alcătuită din „cetățeni activi și cotizanți”?

Pentru că este nevoie de IMPLICARE, este nevoie de OAMENI și în același timp de BANI. În momentul în care o astfel de organizații va accepta finanțatori, riscul ca ea să fie preluată de Sistem este uriaș. O cotizație de 20-30 de lei pe lună nu sărăcește pe nimeni, însă poate face o organizație civică de peste 100 000 de membri extrem de puternică, din acest punct de vedere.

Nu te poți lupta cu o caracatiță mafiotă atât de bine organizată și cu atâtea resurse, dacă nu ai OAMENI și BANI. Este exclus, nu ai absolut nicio șansă.

  1. Solicitarea de acreditări și participarea delegațiilor organizației civice (Federației) la toate ședințele de Consiliul Local/Județean, la toate ședințele Camerei Deputaților.
  2. Organizarea de mitinguri de protest revendicative în toate municipiile reședință de județ din țară, în care să se ceară imperativ Puterii următoarele:

 a. Reanalizarea urgentă a contractelor de concesiune din zona proprietății publice, a legalității lor, a respectării clauzelor contractuale, iar acolo unde se găsesc nereguli, acele contracte să fie reziliate imediat. Din comisia de analiză să facă parte 3 reprezentanți, experți, ai cetățenilor;

b. ridicarea redevențelor de exploatare la nivelul mediei europene cel puțin;

c. investiții în tehnologii necesare exploatărilor și susținerea apariției în domeniu a unor companii puternice de Stat, sau private, autohtone.

 3. Susținerea în alegeri a unui partid nou, curat, fără figuri politice cunoscute în el, un partid aflat in afara influenței „păpușarilor”. Noi am ales, deocamdată, să susținem Partidul Adevăr și Dreptate, de care ne leagă aproape indestructibil, fondatorul comun, d-l Ioan Toroican, dar și Programul de acțiuni și obiective care este unul aproape identic.

Să vedem acum ce mai zic și alții….

„Resursele naturale, iar în acest sens România este o țară bogată, ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate țările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace şi se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele.

Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creștere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educația sau transportul. Astfel, pe măsură ce-şi epuizează resursele, statele devin mai sărace.

Deși țări precum Nigeria, Liberia, Venezuela şi chiar Rusia sunt bogate în resurse, o mare parte din populația acestora trăiește sub pragul sărăciei, nu are acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate, spitale, școli sau transport adecvat.

Paradoxul are şi un nume, „blestemul bogăției în resurse naturale“, iar ingredientele acestuia sunt bine cunoscute.

Țările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive, explică Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, într-un articol publicat în august anul trecut în Project Syndicate sub titlul de „Bogate în resurse, sărace în bani“.

Apoi, deoarece exploatarea resurselor de obicei nu asigură multe locuri de muncă, șomajul crește. De asemenea, din cauza prețurilor volatile ale resurselor, creșterea economică este instabilă. Volatilitatea este exacerbată adesea de băncile internaționale, care se grăbesc să intre şi să investească atunci când prețurile sunt mari şi se retrag fără să ezite în perioadele dificile, totul în concordanță cu principiul că bancherii îi împrumută doar pe cei care nu au nevoie de banii lor.

Dar cel mai evident motiv este faptul că țările bogate în resurse nu urmăresc strategii sustenabile de creștere. Guvernele nu-şi dau seama că dacă nu folosesc bogăția rezultată din exploatarea resurselor pentru investiții productive care să diversifice economia își sărăcesc țara. Disfuncționalitățile politice agravează problema, în condițiile în care conflictele legate de accesul la câștigurile din resurse favorizează instaurarea guvernelor corupte şi nedemocratice.

Dependența de resurse face ca „lanțul responsabilității dintre cetățeni şi guverne să fie slab“

Acolo unde guvernele sunt puternic dependente de veniturile din resurse, şi nu de taxele de la cetățeni, „lanțul responsabilității dintre cetățeni şi guverne poate fi slab.

Abundența resurselor naturale poate fi asociată cu sisteme slabe de control şi decizie deoarece generarea de venituri mari motivează elita politică şi grupurile private puternice să caute controlul acestor venituri spre beneficiul anumitor grupuri şi în dauna interesului economic comun“, se arată într-un studiu al Băncii Mondiale, citat de The Guardian într-o analiză publicată în octombrie 2012 sub titlul „Sunt resursele naturale binecuvântare sau blestem pentru țările în dezvoltare?“.

Problema are şi rezolvări, la fel de bine documentate cum sunt cauzele. Printre acestea se numără un curs de schimb valutar redus, crearea unui fond de stabilizare, investirea „inteligentă“ a veniturilor din resurse, inclusiv în oameni, interzicerea creditării şi transparență, pentru ca locuitorii țării să vadă de la cine vin banii şi unde se duc.

Aceste măsuri sunt necesare, dar nu suficiente, iar țările bogate în resurse trebuie să facă anumiți pași vitali pentru a deveni „națiuni binecuvântate“.

În primul rând, guvernele trebuie să se asigure că cetățenii sunt cei care profită cel mai mult de resursele țării. Există un inevitabil conflict de interese între companiile, de cele mai multe ori străine, care exploatează resursele, şi țările gazdă. Primele vor să plătească cât mai puțin posibil, iar ultimele să maximizeze câștigul.

Licitațiile transparente şi bine puse la punct pot genera mai multe venituri decât înțelegerile încheiate în spatele scenei. De asemenea, contractele ar trebui să fie mai transparente şi să asigure că dacă prețurile cresc, câștigurile nu curg doar în cuferele companiilor.

Puterea de renegociere ca armă pentru protejarea intereselor naționale

Din nefericire, multe țări au semnat deja contracte proaste care dau companiilor private străine cea mai mare parte din valoarea resurselor. De aceea, guvernele trebuie să se asigure că pot renegocia, iar dacă aceasta nu este posibil, că pot impozita mai mult profitul care crește exagerat. Strategia a dat roade în cazul Botswanei şi nu doar țările în curs de dezvoltare, precum Bolivia şi Venezuela, renegociază. Economii dezvoltate ca Australia şi Israelul renegociază. Chiar şi Statele Unite, cea mai mare economie a lumii şi cel mai mare consumator de resurse, a impus taxe speciale pe profit.

La fel de important este ca banii rezultați din exploatarea resurselor naturale să fie folosiți pentru stimularea dezvoltării. Adesea, în statele bogate în resurse infrastructura – drumuri, căi ferate sau porturi – a fost construită cu un singur scop, acela de a scoate bogățiile naturale din țară la cel mai redus preț posibil, fără eforturi ca resursele să fie procesate local, cu atât mai puțin pentru dezvoltarea industriei locale.

Dezvoltarea reală cere explorarea tuturor posibilelor implicații, precum pregătirea angajaților locali, ajutarea companiilor mici şi mijlocii să devină furnizori pentru grupurile miniere, de petrol sau de gaze naturale, crearea unei capacități interne de procesare şi integrarea resurselor naturale în structura economică a țării.

Resursele nu vor dispărea prea curând, iar cererea pentru ele şi prețurile acestora tind să crească. Blestemul resurselor poate fi rupt dacă țările înființează instituții şi pun în practică politici care să asigure că bogăția din resurse ajunge la toți cetățenii, concluzionează Joseph Stiglitz”.

Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.11.2013.

Români!

Întoarceți-vă cu fața către țară și ea va deveni mai puternică.

Întoarceți-vă cu fața către țară și veți fi mai puternici!

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Veniți cu noi!

https://mpdd.ro/adeziune-online/

Renaștem împreună cu țara!!